De ce banii alocați de stat pentru presa lovită de criză ar trebui să fie o investiție bună - UPGRADE 100 News
BUCHAREST, RO
Powered by
Latest Updates

De ce banii alocați de stat pentru presa lovită de criză ar trebui să fie o investiție bună

30 aprilie 2020

A început o dezbatere publică pe tema banilor pe care Guvernul i-ar putea aloca azi industriei media și presei din România printr-o campanie de comunicare care se va derula de-a lungul acestui an.

E o discuție care, probabil, se va intensifica. Foarte bine: să se critice, să se dezbată și să se ajusteze. Ori să se anuleze cu totul, dacă pe parcurs apar abuzuri sau contra-argumente valide.

  • Update 1/30: Guvernul a aprobat propunerea de act normativ -> Detalii
  • Update 2/08: Textul final al OUG a apărut în Monitorul Oficial -> Detalii
  • Update 3/13.05: S-a publicat aplicația unde se întregistrează cererile -> Detalii 
  • Update 4/18.06: Parlamentul va discuta modificări ale Ordonanței -> Detalii

Până atunci, ca om implicat direct atât în semnalarea problemei către autorități, cât și în consultările care au urmat, îmi prezint aici gândurile pentru cei care nu se mulțumesc cu o judecată superficială a subiectului (și pentru colegii din presă care, probabil, vor avea întrebări).

Iată, așadar, de ce sunt convins că investiția pe care Statul Român o va face probabil în mass-media locale în această perioadă grea e, dincolo de orice, un lucru mai degrabă bun decât contestabil. Cu date și argumente pentru a vă putea forma o părere avizată.

Să începem, pe capitole:

I. Strict pe cifre: despre bani publici și economie

Firește, primul reflex e să strigăm că suma – oricare va fi ea – e prea mare. Aș fi făcut la fel, dacă nu aș fi fost implicat și nu aș fi analizat contextul în profunzime.

Primul lucru pe care mă simt dator să vi-l reamintesc e că statul român investește deja în media peste 320 de milioane de lei anual (mai exact, 70 de milioane de euro în anii când face economii), doar pentru susținerea TVR. Cam tot atâta cheltuiește anual din bani publici Radio România. Deci peste 140 milioane de euro. Anual. Merită investiția?

Nu știu. Dar există o certiudine: statul cheltuiește deja o sumă importantă pentru a susține media care îi aparține.

Nu mai pun la socoteală câți bani publici se irosesc în alte campanii de comunicare derulate de Guvern și de autorități locale. Dacă am ști suma totală cheltuită (nu investită) anual, pe criterii nu mereu transparente și nici corecte, probabil că ne-ar lua cu leșin.

O paranteză importantă: sistemul gândit în acest proces complex, în care a fost consultată practic toată industria media din România (6 organizații profesionale mari + ONG-uri + experți independenți), este un câștig evident pe termen lung și are șansa să devină un standard pentru toate achizițiile de media ale statului, care acum se fac netransparent și nestandardizat, fiind o sursă de corupție și trafic de bună-voință.

Revenind la „subiectul zilei”: suma maximă vehiculată acum pentru proiectul guvernamental este de 200 de milioane de lei anul acesta – adică cel mult 40 de milioane de euro pentru TOATĂ presa din România.

Deci, subliniez: puțin peste jumătate din bugetul alocat doar televiziunii publice, pentru TOATĂ presa din România. Ceea ce înseamnă 250 – 300.000 de angajați direct și indirect, dintre care 30-40.000 de jurnaliști. Jurnaliști. Buni, răi, corecți, antipatici – nu contează (e un aspect foarte important, voi explica pe larg de ce).

Rețineți, vă rog: presa din România nu înseamnă, decât în mică măsură, cele câteva televiziuni de știri ori cele 5-10 site-uri pe care le citiți. Înseamnă sute de site-uri, peste 300 de posturi de radio (nu doar naționale), peste 170 de televiziuni, cam 150 ziare, sute de companii asociate, de producție, regii de vânzări etc.

Cum este presa afectată de pandemie?

Estimez impactul actual asupra industriei noastre la cel puțin 15 milioane de euro, lunar, cu o scădere totală a pieței de circa 200 de milioane de euro în următoarele 12 luni.

Update: Monitorizările realizate la o lună și jumătate de la declanșarea pandemiei au confirmat estimarea din acest articol. Avem deja (doar în martie, aprilie și mai)  un impact măsurat și auditat independent al crizei de 35-40 de milioane de euro. Aveți toate detaliile aici.

Din ce cred acum, din surse directe și discuții profesionale diverse, la o piață totală estimată la aproximativ 550 de milioane de euro anual, TV (60% share total) –> a scăzut circa 15%, online (20% share) –> 25%, radio (10% share) –> 50%, print (5% share) -> 80%, OOH (5% share) –> 70%.

(Update. Scăderile 2 luni mai târziu sunt: TV – minus 35%, Digital – minus 15%, radio – 45%, OOH – 70%, Print -60%).

Strict economic, date fiind scăderile dramatice ale unor surse de venit și dispariția altora, riscăm ca o mare parte dintre oamenii angajați în presă, mai ales dintre cei aflați în funcții-suport, să ajungă în șomaj tehnic.

Consecința directă în bugetul Statului?

Având în vedere că majoritatea instituțiilor media funcționează pe pierdere ori cu un profit simbolic, am avea, cred eu, cel puțin 40 – 50.000 de șomeri „tehnici” plătiți cu 75% din salariul mediu brut, ceea ce ar duce la o cheltuială de circa 20 milioane de euro pe lună. De unde? Exact: tot din bani publici!

Plus (de fapt, marele minus): vor fi mai puțini lucrători în căutarea adevărului, pe teren. Și mai puține companii capabile să plătească taxe și după criză. Nota de plată? Minimum 60 de milioane de euro, dar foarte probabil peste suma asta: adică mult peste ce se prevede a fi investit în presă.

The perfect lose-lose-lose situation: pierdem presă – ca societate, informație produsă profesionist – ca cetățeni, bani în protecție socială – ca stat.

În opinia mea, o valoare minimă a investiției de care e nevoie pentru a salva o parte din presă, din datele pe care le vedem acum, este de 25 – 30 de milioane de euro. Bani care, necheltuiți, ar duce la șomaj, la costuri duble pentru stat și, în plus, foarte grav, la o presă mult mai slabă.

Iată de ce:

(Încerc în continuare să mă focusez pe problemele industriilor pe care le reprezint și unde am datele foarte exacte: print, online, outdoor – care au solicitat împreună circa 30% din suma eventual disponibilă sau între 10 și 15 milioane de lei, lunar. Pentru suma totală alocată, cu audiovizualul inclus, nu am suficiente date să mă pronunț).

II. Puțin context „scandalos”, dincolo de bani

Scriu acest text din perspectiva cuiva care are din ce în ce mai puține păreri și tot mai multe certitudini – e un fapt, nu o aroganță. Mi-am dedicat 25 de ani industriei media și presei, în mai multe etape: jurnalist local și național, manager-angajat, consultant și, acum, antreprenor (cu job pro-bono de reprezentant al unei asociații importante, BRAT).

Am muncit la toate nivelurile în industria media din România, de la reporterul care aducea cafele până la manager general al unor companii cu sute de angajați. Am coordonat proiecte radio, tv, print, online, iar de 10 ani sunt antreprenor – dar am păstrat legătura cu presa.

De aceea, consider că cele ce urmează reprezintă o opinie supusă discuțiilor doar în proporție de 10-15%. În acest context, las scris aici, cu bold și litere mari, certitudinea „scandaloasă” că:

Orice ban investit în mod legal și transparent în industria instituționalizată de știri / investigații de presă este un ban bine cheltuit pentru sănătatea unei societăți democratice.

  • Pot fi bani publici de la Statul Român – care, să nu uităm, investește deja masiv și nu chiar eficient în radioul și televiziunea publice și, indirect, în presa religioasă –, pot fi sume provenite de la Uniunea Europeană, de la Guvernul SUA (cazul, de exemplu, al Radio Europa Liberă), de la Guvernul Rusiei (cazul Sputnik / RT) – da, știu, șocant dar sufăr de echidistanță cronică –, până la alte sume plătite indirect tot din fonduri publice, de alte state democratice care au fonduri pentru susținerea jurnalismului (bani de care beneficiază mai multe proiecte independente din România și/sau fundațiile din spatele lor)
  • Pot fi bani privați de la „moguli” care sunt simpatici sau nu, români sau nu, donați benevol de cetățeni, puși la bătaie de alți investitori cu interese diverse, gen Google și Facebook (care, după ce au afectat negativ masiv presa digitală, pozează acum în salvatori ai jurnalismului).

Repet: orice sursă de finanțare transparentă și asumată a industriei de știri produse instituționalizat, după criterii profesionale și (măcar aparent) deontologice, este binevenită.

Am explicat, pe cât de bine m-am priceput, de ce cred asta.

Trei argumente în plus, pe care vă rog să le rețineți:

  1. Traversăm o criză mult mai profundă decât cea economică, pentru că adevărul a devenit „irelevant”.

În ultimii 15 ani, industria căutării și expunerii adevărului și a subiectelor de interes public – sau, ceea ce numim în general „știri” – a fost lovită, succesiv, de valuri care țin de schimbarea obișnuinței de consum (exemplu: trecerea spre digital), de crize economice (cea actuală și cea din 2008-2009, care a înjumătățit sursele de finanțare legitime din publicitate în România, lucru „corectat” abia acum, după 10 ani), precum și de asaltul digitalizării și globalizării provocate mai ales de Google și Facebook (platforme care absorb acum până la 85% din banii de publicitate din presa digitală, de exemplu).

În ciuda multiplelor efecte pozitive ale fenomenului, efectul „pervers” al democratizării producerii de conținut – oricine poate lansa oricând un site în WordPress, un canal Youtube sau o pagină Facebook -, laolaltă cu liberalizarea totală a modului în care se cumpără și expune publicitatea (ceea se numește programmatic advertising), a generat un fenomen nou, aberant – în opinia mea: fake/junk news care provoacă mult trafic, și care e plătit automat „la kilogram”, fără prea multe reguli legate de cum e produs acel trafic, de către platformele globale și regionale.

Situația era complexă și gravă chiar și fără criză. Găsiți o prezentare în care explic câteva lucruri și care e contextul trist general, mai jos:

  • Dacă vreți să analizați în profunzime, aveți și o dezbatere cu oameni-cheie din industrie care a urmat prezentării, aici.

În paralel, sub presiunea asta, industria de news și-a găsit diverse alte surse de subzistență, ceea ce a dus, inevitabil, la tot felul de compromisuri și la servirea unor interese adesea obscure.

Apar, desigur, și proiecte alternative curate, interesante și libere de publicitate, dar cum se vede din practică (a se vedea cazurile Recorder, Inclusiv și mulți alții) nu e deloc ușor: se susțin și dezvoltă greu iar mixul editorial+business e complicat.

Consecința acestor forțe este că avem un mediu „poluat” și „poluant”, din care oamenii se informează haotic, fără a mai distinge adesea ce e știre și ce nu, ce e real și ce nu.

Tot ce interesează și tot ce se cumpără e atenția: atenția care se plătește și care poate manipula. Nu informarea corectă. Din contră: asta cam încurcă, adesea.

Vedem fenomenul, în toată hidoșenia lui, cât se poate de vizibil acum, în pandemie: puzderie de știri false care exploatează spaimele legate de COVID19.

A ajuns Guvenul să închidă site-uri, din disperare. De înțeles dar… nu e deloc un gând confortabil în democrație.

La polul opus, instituțiile media serioase – chiar și nu foarte neserioase, dar care vor să pară și să dobândească legitimitate – nu își permit să facă asta decât în foarte mică măsură (derapaje sancționate imediat chiar de breaslă).

Se aplică și la TV, unde criteriul greșit pur cantitativ generează „monștri” – dar, cel puțin, acolo există cât de cât un control și un dram de legislație (aplicată prea blând, dar există).

De aceea, instituționalizarea producerii știrilor e extrem de importantă: o redacție e un filtru moral, inevitabil. Uneori, un filtru ineficient – dar e un filtru!

Chiar și redacțiile care nu vă plac funcționează: orice e mai ok decât un om în fața unui laptop care decide 100% singur (sau animat de alte interese politice ori financiare) ce să publice și ce nu. Sau, altfel spus, e bine ți se zică, din când în când: „Rescrie asta!”.

  1. Cenzura „contra-cost” a informației e o iluzie cât timp există o industrie media instituționalizată.

Cu cât avem mai multe instituții de presă, cu reguli (chiar și proaste), cu oameni mulți, cu salarii (și, preferabil, taxe plătite la zi), cu atât suntem mai sănătoși din punct de vedere informațional, ca societate. De ce?

Simplu: pentru că presa bună și onestă e făcută de oameni, nu de instituții. Instituțiile sunt doar niște vehicule. Chiar și din presa proastă, manipulatoare pe alocuri, poate rezulta pe termen lung o presă onestă, care să contribuie la generarea de informații valide și valoroase.

Pe scurt, there is a greater good. Cum așa?

Să dau din „casă”: înainte să intru în antreprenoriat, am lucrat, „de mic” student, numai pentru cei numiți adesea „moguli”. Timp de vreo 15 ani.

Am început ca reporter la Călin Popescu Tăriceanu (pe atunci un mic owner al Radio Contact, actual Kiss FM), am continuat ca redactor și șef de departament politic la Michael Ringier (Ziarul de Cluj era editat de trustul care îi poartă și azi numele), apoi am avansat la redactor-șef, coordonator de publicații locale si apoi CEO la București, la Adrian Sârbu (ProTV și Publimedia/Mediafax), după care am fost consultant cu rol de șef la Grupul Cațavencu, ulterior Realitatea-Cațavencu, achiziționat de temutul Sorin Ovidiu Vântu.

Celor tentați să cârcotească după acest paragraf le zic doar atât: eu aș fi vrut să îmi ofer creierul și energia doar unora ca BBC, CNN, NYT sau The Guardian dar, ce să vezi, ei n-au fost interesați de ofertă! Asta a fost (și încă e) piața din România – unde, apropo, nu mai e niciun investitor vestic cu excepția Ringier activ -, deci mi-am vândut marfa cui a fost dispus să mi-o cumpere: important e ce faci pe unde treci. Cine deține instituția de presă cu pricina e (dacă ești onest și știi că îți poți găsi în 24 de ore alt job dacă e cazul) mai puțin important.

După ce m-am prins cum se pot face niște bani onest din media am prins curaj și, în 2010, am devenit propriul meu „mogul” – aka antreprenor full time (cu firmă și cu angajați, nu doar consultant independent) -, și am avut de-a face în continuare cu aproape toți investitorii și companiile media din piață. Deci, cum ar veni, știu despre ce vorbesc.

Anyway, ce-am învățat din lansarea a peste 30 de produse print, radio, online și formate TV? Dacă e să mă opresc asupra unui singur lucru esențial, acesta este:

Indiferent cine e patron, ce agendă sau scopuri are el, indiferent cine e la putere momentan și ce agendă are această Putere, câtă vreme există instituții de presă, adevărul nu poate fi oprit

De ce? Pentru că, atâta timp cât există o industrie media cu oameni care aleargă pe teren și nu lasă algoritmii Facebook ori Google să facă asta, atâta timp cât oamenii ăștia interacționează, se împrietenesc, iubesc sau urăsc, adevărul trăiește într-un ecosistem viu, la propriu, prin care ajunge la public chiar dacă șefimea, patronatul, puterea sau oricine altcineva nu vrea acest lucru.

Un exemplu, fiindcă „s-a prescris” după un deceniu decând n-am mai fost forțat să fac din astea: când patronul îmi bloca (rar, dar se mai întâmplă) câte un articol, chemam autorul sau autoarea în birou și îi dădeam „verde” să îl „paseze” la un coleg/ă din altă instituție media. Chiar dacă aș fi fost un șef idiot, orice jurnalist pus în fața cenzurii ar fi făcut la fel, fără „aprobarea” mea. #LaterUpdate: Simona Claudia Dobre, jurnalistă din perioada “Cotidianul” dinaintea-erei-mele, confirmă fix ce zic aici, mi s-a părut relevant/amuzant – link.

În plus, frumusețea e că presa se și auto-controlează, se auto-reglementează și se auto-critică: nu e doar „câinele de pază a democrației”, e și propriul său „gardian”.

S-a întâmplat asta chiar foarte recent, când tot presa a cerul Președintelui României să anuleze un proiect de lege care oferea facilități fiscale breslei. Aveți, dacă vă interesează detalii și să înțelegeți cum se dezbate o problemă în breaslă, o discuție pe care am purtat-o la UPGRADE 100 Live and Podcast pe tema asta, aici:

 

Ce altă industrie care, când primește un avantaj fiscal, cere anularea acestuia cunoașteți? Exact! Cum spuneam, presa e un ‘animal’ aparte..

Prin urmare, fiți fără grijă: dacă vor apărea derapaje, tot presa asta – așa hulită cum e – le va semnala. Și măsura asta tot de presă va fi criticată, dacă are bube (asta cu condiția să mai existe presă și peste 1 an…).

  1. Judecăm superficial și nu ne uităm la detalii: oamenii fac diferența, indivizii – nu algoritmii – fac știrile.

Ca exemple „supreme”: mulți dintre jurnaliștii de la Digi24 au fost, la rându-le, „pe la moguli”, oameni de la Antena 3 au trecut la Rise Project sau la Recorder, foști angajați de la România TV scriu acum în echipa lui Tolontan de la Libertatea etc.

În viață facem alegeri, ne lăsăm seduși de proiecte, oameni, idei: uneori greșim, alteori învățăm, ne corectăm, mergem înainte. Suma greșelilor noastre ne definește.

Nu judecați, deci, jurnaliștii în funcție de legitimația de presă: judecați-i după ce fac, spun ori scriu. E ca și cum ați fi judecați voi, ca indivizi după faptele șefilor, colegilor sau verișorilor. Vi s-ar părea just?

În concluzie:

Singurul lucru care poate opri comunicarea publică a adevărului (deci și democrația) este dispariția instituțiilor de presă – fie ele pe gustul vostru sau nu – și a elementelor esențiale care îi permit să ajungă la voi. Nu vreți să trăiți într-o lume în care știrile vă sunt aduse doar de „influenceri”, „freelanceri” sau „părelologi” de serviciu.

Aceasta e credința mea și de aceea, în ciuda frământărilor firești și a reținerii față de tot ce înseamnă „politics”, m-am angajat cu toată energia, în utimele săptămâni, în acest proces.

III. De ce cred că soluția implicării Guvernului în criza financiară actuală din presă e cea mai bună variantă proastă posibilă?

Ce se întâmplă acum în România se întâmplă, sub diverse forme, și în alte țări democratice: Canada, Marea Britanie, Noua Zeelandă, Australia, Belgia, Grecia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania au luat deja măsuri pentru a susține presa.

Opțiunea Guvernului României de a derula o campanie media a fost adoptată deja în alte părți. Personal, nu aș fi optat pentru această variantă – când am fost consultat, am menționat-o la „și altele”.

Dar dacă asta e decizia – de ce asta, întrebați Guvernul – , m-am străduit să îmi prezint opinia și să contribui cu ajutorul colegilor din BRAT (în special al Arinei Ureche, director general, care a dus greul în a aduna toate opiniile și a le face să sune coerent) în așa fel încât acest proces să se desfășoare într-un mod cât se poate de corect, indiferent cât va fi suma finală.

Prin urmare, iată ce am cerut, insistent – supărând chiar unii colegi din BRAT și mai ales din afara BRAT:

  • Respectarea principiului alocării de bani mai ales către organizațiile și posturile care susțin conținutul relevant, știrile, jurnalismul ca rol social fundamental, în dauna divertismentului ieftin – chiar dacă acesta are succes. Pentru că și fake news și conspirațiile au succes.
  • Un proces 100% transparent de încriere, selecție, publicarea exactă a sumelor alocate și „consumate” de fiecareși posibilitatea ca statul să ia banii înapoi dacă nu sunt respectate normele.
  • Plafonarea sumei totale din campanie cu precizarea că suma alocată, indiferent care va fi ea, e maximă: deci nu este obligatoriu de consumat. Am insistat ca termenul „maxim” să fie trecut în texte pentru că este ilogic și indecent să ne propunem să consumăm tot ce e pe masă, cu orice preț.
  • Plafonarea la un nivel decent a sumei de care care poate beneficia un site, companie de panotaj panou sau ziar, pentru a asigura o distribuție cât mai justă a sumelor și pentru ca resursele să ajungă la cât mai mulți.

Exemplu: toate site-urile membre BRAT nu au cum să consume decât o parte limitată – lucru logic, având în vedere că toate site-urile din piață care se califică (decizia va fi, înțeleg, la Autoritatea pentru Digitalizarea României) – să poată să se califice.

  • Am militat pentru un preț fix pentru toată lumea, în prețul mediu cu discount al pieței reale.
  • Am insistat să se utilizeze doar în site-uri din categorii decente de conținut (știri, sport, știință, educație, sănătate).
  • Am cerut explicit un procent dedicat doar presei locale și un prag minim foarte jos de calificare pentru colegii din presa locală, atât ca trafic, cât și de număr de angajați.
  • Am solicitat existența unui audit al traficului raportat din orice surse independente pentru a evita fraudele, fără a exclude date aduse de fiecare (nu există nici o condiționare să aibă BRAT rol de măsurare, ADR va decide).
  • Plata taxelor la zi – mi se pare de bun-simț, câtă vreme vorbim de bani publici.
  • Existența unor domenii web clare, a unor sedii sociale reale, cu administratori identificabili și alte propuneri menite să elimine cât mai mult profitori sau fabricanți de clickbaits si fake news.
  • Eliminarea surselor de trafic frauduloase si a tehnicilor discutabile de obținere a rezultatelor (clickbait excesiv, fakenews etc)

Sunt multe alte „tehnicalități” plictisitoare pe care le-am propus, via BRAT, și pe care le putem discuta punctual: dacă vor fi sau nu incluse, nu știu. Există o rațiune solidă pentru fiecare.

Ok, poate au mai scăpat lucruri: am cerut insistent să existe mecanisme de corecție pe parcurs. Am fost asigurat că vor fi.

Va rezulta un sistem perfect? Sigur, NU! Vor beneficia doar oameni și proiecte care chiar merită? Cu siguranță, NU! Vor ajunge bani și acolo unde e important și esențial pe termen mai lung? Sper că DA!

În concluzie, cum spuneam: e cea mai bună variantă proastă pe care o avem la dispoziție. Ca democrația 😉

IV. Un final nervos, să nu adormiți

Pe vremea când făceam ziare locale cu Cătălin Tolontan, acum vreo 20 de ani, mi-a explicat că e important ce lași la finalul textului 😉 Deci să-l fac ceva mai interesant, zic.

Aștept, deci, cu drag și interes critici și opinii constructive de la oricine, mai puțin de la – inspirat fiind din viața reală recentă – următorii:

  • Oameni care s-au apucat deja să dea lecții de moralitate pe subiect privind cheltuirea banului public, deși ei sau publicațiile lor sau proiectele unde au fost implicați au făcut o artă din eludarea plăților spre stat și/sau au devenit niște veritabili ninja ai lucrului în insolvențe infinite
  • Jurnaliști altfel onești, dar care uită “the big picture”. De exemplu, că operează pe fundații, ONG-uri și alte forme care evită taxe ca o companie normală sau care sunt foarte preocupați de cheltuirea unor bani publici în mod cât se poate de util și transparent în condițiile în care scriu la publicații finanțate din banii publici ai altora: fie ei europeni, americani, rusești…
  • Oameni care nu au plătit sau nu au fost niciodată plătiți doar pe drepturi de autor și care au făcut tot timpul și mereu toate eforturile să aibă un comportament fiscal exemplar, ca nu cumva Statul să rămână fără fiecare leu care i se cuvine
  • Colegi de industrie care, de fiecare dată când au văzut pe post radio tv sau în ziar ori pe site la ei „în casă” o reclamă plătită din bani publici, la chestii evident inutile, au sărit și au condamnat prompt povestea – eventual pe același post radio, tv, ziar, ori site sau măcar în social media personală.
  • … și lista rămâne deschisă, fiindcă sigur am uitat unele categorii 😉

EPILOG: 7 precizări finale importante despre locul și rolul meu

  1. Nu am nici o legătură și nu am fost consultat asupra impactului sau măsurilor care s-ar impune pentru zona audiovizual (radio și TV). Pot comenta, așadar, numai despre partea de print, online și outdoor. În rest, pot avea niște opinii. Le-am exprimat în text.
  1. Opiniile mele sunt, după cum le spune și numele, ale mele și atât: nu angajează cu nimic direct organizația BRAT sau companiile ori proiectele în care sunt implicat ca acționar.
  1. Principiul funcționează și invers: reprezint BRAT – Biroul Român de Audit Transmedia – care are peste 150 de membri publisheri, agenții, companii iar pozițiile asociației nu coincid, logic, mereu cu părerile mele ci reprezintă, în mod democratic și statutar, media opiniilor și părerilor membrilor.

Desigur, am oricând libertatea de a-mi da demisia dacă distanța dintre ce cred eu și ce rezultă din BRAT e prea mare ori, invers, dacă membrii consideră că bat câmpii sau nu se mai simt reprezentați de unul ca mine mă pot demite oricând.

  1. Când scriu asta, habar n-am dacă propunerile susținute de BRAT sau ideile emise de mine sunt incluse în actul normativ pe care Guvernul îl aprobă și în ce formă finală va fi publicat acesta. Am scris, în acest text, ce principii am propus și susținut și care e rațiunea lor: dacă s-a ținut sau nu cont de ce am propus, voi vedea și voi reveni, dacă e cazul.
  1. Nu am nici un beneficiu material din acest demers. Funcția de președinte BRAT nu e plătită. Compania în care sunt acționar majoritar, membru BRAT, și anume Thinkdigital, nu va beneficia de acest program – întrucât proiectul se adresează publisherilor, producătorilor de conținut, deținătorilor de spații outdoor, ziarelor – nu regiilor de publicitate / rețelelor.
  1. Fiind vorba de bani publici și de o premieră în relația Guvern – presă, am considerat de bun-simț să îmi expun perspectiva, pe larg, câtă vreme am fost unul dintre cei care, atenție, la solicitarea membrilor organizației pe care o reprezint, a semnalat problema în numele industriei print, digital, OOH fiind apoi consultat în proces ca președinte încă în funcție al BRAT (alături de mulți alți reprezentanți ai unor asociații profesionale locale și internaționale implicați în proces, printre care cei ai IAA – Internațional Advertising Association, ARCA – Asociația Română de Comunicații Audiovizuale, UAPR – Uniunea Agențiilor de Publicitate din România, ARA – Asociația de Radio Audiență, ATVLR – Asociația Televiziunilor Locale și Regionale + alți invitați aleși de Guvern (mai ales din zona locală).

Pe scurt, am reprezentat, în virtutea poziției mele ca președinte al BRAT, doar opinia colegilor mei din presa scrisă tipărită, presa digitală și mediul outdoor: nu am avut și nici nu îmi arog vreun rol mai important bun sau rău comparativ cu oricine altcineva, din oricare dintre organizațiile listate mai sus.

  1. IMPORTANT: Dacă implementarea efectivă a unei idei bune, în principiu, va fi eronată sau vor exista abuzuri ori derapaje, îmi rezerv dreptul să îmi dau demisia din funcția de președinte BRAT și vă asigur că voi critica foarte vocal, printre primii, orice e de criticat. Sper că nu va fi cazul.

P.S. M-am ferit să fac referiri la industrii în numele cărora nu am discutat, dar las, la final, un reminder colegial pentru cei din audio (și mai ales) vizual: măsurile de genul acesta, care se iau pe timp de criză, sunt pentru salvarea unor domenii și funcțiuni strategice pentru stat și democrație – nu pentru conservarea profitului sau a cifrelor anuale.

Demersul a pornit – sau, cel puțin, eu unul de asta am investit atât de mult timp și energie pro-bono în acest demers – să ajute mai ales industria legitimă de presă, producție de știri, investigații, jurnalism. Pentru o corectă informare (nu o bună relaxare) a publicului.

„For a greater good”, pe termen lung.

Mulțumesc pentru atenție (și, mai ales, pentru că ați citit tot). Probabil, va urma.

UPDATE. O discuție actualizată cu Petrișor Obae de la Pagina de Media pe această temă – realizată în 18 iunie 2020 o lună și jumătate după publicarea articolului inițial:

is the founder of UPGRADE 100 and a digital media expert, investor and entrepreneur. Full bio: www.upgrade100.com/dStanca